rãzvan jigorea / biblioteca
1998


1.

     Supãrat parcã pe toamna prea timpurie, soarele apuse mai repede decît de obicei, stîrnind valuri zgomotoase de ciori ce se tot mutau de pe un acoperis pe altul.
     Strînse la piept pulloverul cu mînecile-i prea lungi si îi strigã profesorului "Ar trebui sã tai niste lemne, uite, fumul face opturi, sã stii cã ãsta-i semn rãu. Sã vezi cã iar n-o sã avem iarnã anul ãsta." De trei ani, de cînd stãteau împreunã, avuserã trei veri, douã toamne, cinci primãveri si nici o iarnã. "Sã nu uiti sã umpli alambicul!"
     "Da, da," mormãi din bibliotecã profesorul scotîndu-si ochelarii si punîndu-i semn de carte în volumul vechi, cu pagini cafenii si coperti moi, îmblãnite. Dacã nu va fi iarnã nici anul ãsta, gîndi el în timp ce-si încãlta bocancii peste sandalele de casã, nu va trebui sã tund blãnitele cãrtilor. Nu-i plãcea deloc sa-si înfigã foarfecele pneumatic în rãzoarele de sinsila care, de cum dãdeau de ger, cresteau parcã sub influenta cine stie cãrei miraculoase licori. Avea o bibliotecã impresionantã, aproape douã mii de volume, unele mai proaspete, altele deja maturate si cîteva - pentru care îl invidiau toti prietenii sãi - cu coperti tatuate si încrustate cu modele sefirotice. Despre una se spunea cã ar fi fost desenatã chiar de Malkhut, cel ce stãtea sub semnul lunii, dar nici mãcar profesorul n-ar fi putut afirma cu certitudine cã asa ar fi stat lucrurile.
     În timp ce urca scãrile cu trepte batante înspre pod, se gîndea cã nu are nici un prieten, singurii lui prieteni fiind cãrtile pe care le mulgea si le pieptãna de patru ori pe sãptãmînã, tot la douã zile. Pe ultima treaptã atîrna de-un cui cu cap îngropat o pîlnie melcatã, cam uzatã si cam scofîlcitã, pe care trebuia sã o poarte întotdeauna din pricina ciorchinilor de muste moarte ce musteau din zecile de pînze de pãianjen din pod.
     Într-o vreme abia astepta sã taie lemne. Casa lor, fiind într-o curte interioarã, nu avea decît ferestre care dãdeau înspre înãuntrul casei, si doar periscopul improvizat în pod îi permitea sa-si desfete privirile-i obosite dupã o zi întreagã de pieptãnat cãrti cu imaginea plinã de viatã a acoperisurilor bine proportionate, fumegînd opturi care prevesteau încã un an fãrã iarnã. În ultima vreme însã i se pãrea cã privind prin periscop încearcã sã evadeze din amalgamul de simturi si amintiri ce-l legau de bibliotecã si de mirosul lemnelor ude ce trosneau în cãminul - si el de lemn - pe care îl mutau cînd în bucãtãrie, cînd în baie, cînd în bibliotecã, încercînd sa încãlzeascã uniform casa ai cãrei pereti - fiind toti orientati spre nord - erau acoperiti de muschi verzi si mãtãsosi.
     "Sã nu uiti sã umpli alambicul" se auzi de deasupra glasul sotiei sale - o foarte cunoscutã si reputabilã irrumatoare în întreaga împrejurime. De cînd cu ploile acestea diluviene, nu mai aveau apã si trebuiau sã si-o distileze singuri în alambic din apa ce li se rupea periodic, cînd lui, cînd ei.


2.

     Simtea cã prietenii si-i pierduse cu doi ani în urmã, cînd într-una din rarele clipe de rãgaz urcã în pod sã caute un volum de care îsi aminti cã-l luase cu el sus, sã-i arate colectia sa de mirodenii si plante uscate. Avea, agãtate de grinzi, nenumãrate legãturi de mãrar, soc, niste mentã uscatã dar încã foarte pregnant parfumatã, cîteva ghirlande de usturoi mãiestrit împletit împreunã cu frunze de dafin si cu fîsii din tulpina unui cãpsun pe care îl tãiase de bãtrîn ce era. Pe o sfoarã erau însirati, frumos ordonati, hribi alternati cu bobite de anason si jumãtãti de smochine. Mai încolo, printre niste covorase tesute din ferigi ruginii, se afla un mic piedestal din alabastru iar pe el, înfipte în nisipul dintr-un ulcior ars, pictat cu un foarte frumos model rustic, niste tulpini de mãrãcini si maci ce fuseserã vînati de un unchi de-al sau, într-un lan de pe lîngã casa lui de la tarã. Dacã scuturai, încã mai puteai auzi alicele rostogolindu-se prin fructul parcã legat la gurã al macilor.
     Cãutã prin hãtisul de usturoi si fibre de cocos dupã o coronitã de ghebe uscate, pe care n-o mai vãzuse de o bunã bucatã de vreme. Simti un fior ce îi porni din coccis si îi ajunse pînã în cutia cranianã, cînd se atinse de rana rãsinoasã a arborelui genealogic, din care niste bunici pudibonzi rupseserã cîteva crengi, nemultumiti probabil de felul în care acestea crescuserã. Din ranã se prelingeau lacrimi translucide si dure de chihlimbar. Cu gîndul departe, luã una pe vîrful degetului si o duse încet la buze. Cum era cu putintã sã plîngã arborele cu lacrimi de chihlimbar, cum era cu putintã ca lacrimile arborelui sã aibã gust de scortisoarã, cum era cu putintã ca lacrimile arborelui sã fie dulci ca mierea?
     Îl ustura locul pe unde i s-a rupt sufletul, pe unde i l-au rupt odatã cu rãmurelele arborelui ce-i crestea din plãmîni. (Era oare doar o buruiana? Cine stã sã judece buruienile?...) Îl ustura de cîte ori ploua, îl ustura cînd vedea frunzele ude, pe jumãtate macerate, lipite pe caldarîm de nepãsãtoare tãlpi, îl ustura cînd îsi aducea aminte de rana de la deget (acum aproape vindecatã).
     Se înserase de-a binelea cînd, cu cartea în mînã, coborî înapoi în bibliotecã. Ochelarii pusi ca semn de carte dupã obicei, erau aburiti de rãsuflarea cãrtii cu pagini cafenii.


3.


     "Mã duc sã mã culc. Ti-am lãsat niste miere cu piper într-o lingurã de lemn, pe masã, în bucãtãrie, s-o iei cînd vii sã te culci. Mai stai mult?"
     "Nu, bagã-te în pat," spuse profesorul închizînd ochii si zîmbind fericit, aproape angelic. Degetele lui mîngîiau febril paginile cafenii, scrise fãrã cernealã - "ca si cum ai sopti", îsi aminti vorbele rãmurelei frînte. Se aplecã asupra lãmpii si suflã de cîteva ori pînã reusi sã o stingã. Un usor fum albãstrui se ridica - facînd opturi - din fitilul pe al cãrui capãt încã mai sclipeau mici viermisori incandescenti. Era liniste, liniste si se auzea doar rãsuflarea ritmicã a celor aproape douã mii de volume asezate pe rafturile ce acopereau pînã sus cei patru pereti ai bibliotecii.
     Toate cãrtile pe care le avea au fost cîndva oameni, dar odatã ajunsi la maturitate au cãpãtat coperti îmblãnite si pagini cafenii, fãrã cernealã pe ele. Erau oameni metamorfozati în cãrti, si acum simtea cã e suficient de matur sã li se alãture prietenilor atît de dragi.
     Rãsuflarea regulatã a volumelor se intensificã, pînã ce deveni un mmmm-mmmm-mmmm unison, într-un continuu crescendo. Sunetul mut era pentru el, doar pentru el, era în el, criptic pentru oricare altul. Simtea cum îl învãluie din toate pãrtile, cald, vibrînd, si se lãsã docil în voia lor. Prietenii lui, Plotin si Lucretiu si Catul si Archipoeta, îl considerau matur destul sã li se alãture si îi ofereau blãnita si cafeniul, fãrã cernealã.
     Ochelarii, aburiti, stãteau într-o rînã pe tînãra carte cu blãnita-i mijind pe la colturile copertilor.